Candva, primul lucru pe care l-a facut a fost sa planga… Un plans sacadat la contactul cu viata, un plans pe care mama lui nu il poate uita pentru ca i-a adus cea mai mare bucurie din viata: se nascuse puiul ei, cel mai cel copil dintre toti! Greu de spus in cuvinte ce bucurie si cata dragoste au simtit parintii vazandu-l, tinandu-l in brate si admirandu-i fiecare degetel, fiecare milimetru de piele…
De la maternitate, copilul a ajuns acasa vazand constant chipul celor care i-au dat viata si il iubeau nepretuit. Fara sa stie ce se intampla in jurul lui, copilul vroia “papa” si somn, iar singurul mod de exprimare cand nu ii convenea ceva, era plansul. Timpul s-a scurs implacabil… iar copilul a inceput sa recunoasca figurile parintilor, sa spuna prima oara “mama” si “tata”, sa faca primii pasi, sa stalceasca primele cuvinte.
Craciunul era pentru el cea mai frumoasa sarbatoare, iar ochii ii sclipeau de bucurie de fiecare data cand impodobea bradul in parfumul minunat al cozonacilor si portocalelor din casa parinteasca. Nu avea griji, iar fiecare zi era pentru el un nou prilej de joaca, de explorare, de fericire. Uneori statea cu orele sub bradul impodobit, admirand fiecare globulet in parte, urmarind cu privirea jocul beculetelor vivace, aranjand cu minutiozitate beteala argintie si asteptandu-l pe Mos Craciun.
In fiecare an isi propunea sa castige lupta cu somnul si sa il vada pe Mos Craciun cand ii aduce cadourile mult visate… dar niciodata nu a reusit sa-si infranga oboseala si adormea fie pe covor, fie pe un fotoliu fiind dus in brate de tata in patul lui.
In dimineata de Craciun se trezea primul si alerga intr-un suflet spre brad sa vada ce i-a adus Mosul. Ca de fiecare data, cadourile frumos impachetate il asteptau sub pom, iar bucuria lui era atat de mare incat tremura de nerabdare sa le desfaca pe toate, trecand de la o jucarie la alta si dand deoparte dulciurile care, pe moment, nu prezentau interes… Si, de fiecare data, intr-un colt al camerei, parintii lui se bucurau de fericirea copilului, de ochii aceia minunati, de chicotele de bucurie la primirea jucariei visate.
Anii au trecut… iar copilul de atunci este astazi un “om mare”… la randul lui, si-a intemeiat propria familie, are un serviciu respectabil dar si… probleme, griji, responsabilitati. Din pacate, azi nu mai simte bucuria Craciunului ca atunci cand avea cativa anisori, nu il mai bucura globuletele sau bradul si nici nu mai asteapta cu nerabdare venirea Mosului… “Eram copil”, isi spune acum serios… “Craciunul e o zi ca oricare alta, o traditie doar”… si se cufunda in alte ganduri, in planuri legate de serviciu, cum sa isi achite un credit, cum sa mai schimbe ceva in casa si cate si mai cate… Copilul de atunci este astazi matur si responsabil, dar maturitatea vine si cu pustietati in suflet, cu incapacitatea de a simti bucuria la aceeasi intensitate de odinioara…
Copilul de atunci si omul de astazi esti tu… sunt eu… suntem noi toti. Si mi-e ciuda ca ne pierdem din culoare, ca devenim sobri, ca uitam sa radem, ca ne… stergem ca oameni.
De Craciun, iti doresc sa fii din nou copilul de alta data, sa te bucuri de fiecare clipa petrecuta alaturi de cei dragi, sa iubesti, sa razi, sa ierti, sa il astepti pe Mos, sa daruiesti, sa fii fericit pentru tot ce ai si sa iti permiti luxul ca pentru cateva zile sa fii “imatur”. Iar daca inca nu ai impodobit bradul, ai timp sa iti alegi un glob pe care atunci cand il vei agata de o crenguta, sa il privesti atent cateva minute… Observa-i fiecare reflexie si uita-te adanc in sufletul tau de copil.
Sa ai Sarbatori frumoase!
Andrei Radu
